2 Samuel 17
1 La Absalom, Ahitofel S-a dus și-a glăsuit astfel: „Dintre ai lui Israel fii, Trebuie, doisprezece mii, Ca să aleg. Cu ei, voiesc – Pe David – să îl urmăresc. În astă noapte – chiar acum – Va trebui să plec, la drum.
2 Îngăduiește-mi împărate, Să plec, căci vreau, pe ne-așteptate, Să îl lovesc. El – negreșit – Acuma este obosit, Iar brațele îi sunt trudite. Am să-l ajung pe nesimțite, Iar cei ce sunt cu el aflați, Atuncea vor fugi, speriați. Astfel, eu cred că reușesc, Pe împărat doar, să-l lovesc.
3 Pe cei ce sunt cu el, apoi, Îi voi aduce înapoi. Nimic, când nu îi va mai ține, Te vor sluji cu toți pe tine; Căci moartea omului pe care Îl urmărești cu-nverșunare, Să se întoarcă, îi va face, Și va avea poporul pace.”
4 Aste cuvinte i-au plăcut Lui Absalom, și a văzut Că vârstnicii din Israel Gândiseră-n același fel.
5 Dar Absalom a cuvântat: „Hușai – Architul – imediat Să vină-ncoace, căci țin mult, Părerea lui, să o ascult!”
6 Hușai, îndată, a venit, Iar Absalom i-a povestit Ceea ce-a zis Ahitofel. „Să fac precum mă-ndeamnă el?”– L-a întrebat, când a sfârșit.
7 Hușai a spus: „Nu-i potrivit Sfatul pe care ți l-a dat.
8 Tu îl cunoști, pe împărat Și-asemenea, pe-al său popor. Le știi dar, vitejia lor. Mai știi că sunt înfuriați, Încât pot fi asemănați Cu o ursoaică – precum știți – Ai cărei pui au fost răpiți. Cât despre-al tău părinte-apoi, Știi că e omul de război Și n-o să stea-ntre slujitori, Ca să aștepte-ai zilei zori.
9 Cred că-n vreo groapă, s-a pitit, Sau poate, într-un loc ferit, Iar dacă, de la început, Oameni de-ai noști’ vor fi căzut Loviți de săbiile lor, O să se spună în popor: „Iată că oamenii avuți, De Absalom, au fost bătuți!”
10 Atunci, cel mai viteaz – cel care Chiar inimă de leu, de are – Înspăimântat are să fie, Pentru că Israelul știe Cât de viteaz e tatăl tău Și cei care-s în jurul său.
11 De-aceea-ți spun să faci altfel: Strânge întregul Israel – De la Beer-Șeba începând, La Dan în urmă ajungând – Și-abia când vei sfârși, apoi, Du-te tu însuți, la război. Oamenii tăi, în largul zării, Vor fi precum nisipul mării.
12 Apoi – pe David – de-l aflăm, Asupra lui o să picăm – Cu toți cei care cu noi sânt – Cum cade roua, pe pământ. David și cei ce sunt cu el Nu vor putea scăpa, astfel.
13 De va fugi în vreo cetate, Întreg poporul o să-l cate. Cu funii, au să înfășoare Cetatea și-au să o doboare, Căci furia poporului, În apele pârâului, O va zvârli, din fața ta. Piatră pe piatră nu va sta Și vei vedea precum că n-are David – atunci – nici o scăpare.”
14 Când a sfârșit sfătuitorul, Și Absalom – și tot poporul – Au zis: „Mai bine a vorbit Hușai – cel care e Archit – Decât vorbise-Ahitofel. Mai bun e sfatul dat de el.” Ei, niciodată, n-au știut Că Domnu-i Cel ce i-a făcut Să hotărască-n așa fel, Iar sfatul lui Ahitofel Să poată fi nesocotit. Domnul, cu cale, a găsit Ca pe-Absalom – și-a lui oștire – Să-i ducă spre nenorocire.
15 Abiatar și cu Țadoc Nu se aflau, în acel loc. Hușai, apoi – grabnic – s-a dus La preoți și, așa, le-a spus: „Ahitofel l-a sfătuit, Pe Absalom, dar am venit, Îndată, eu și am schimbat Sfatul pe care i l-a dat.
16 Lui David, voi să-i dați de știre Despre această uneltire. Să-i spuneți dar: „Ia seama bine: Nu sta-n câmpii, când noaptea vine, Ci spre pustie s-o apuci. Cât mai departe să te duci, Să nu puteți a fi loviți Cu toți-apoi, și să pieriți.”
17 Așa precum fusese-n plan, Și Ahimaț și Ionatan, Lângă fântâna Roguel Ședeau ascunși. În locu-acel, O slujnică, la ei, venea Și vești – mereu – le aducea, Iar ei – în urmă – alergau La David și îl înștiințau De toate câte le-au aflat. Ei – în cetate – n-au intrat, Căci se temeau ca, nu cumva, Să îi zărească cineva.
18 Dar într-o zi, i-a observat Un tânăr, care-a alergat La Absalom, spunând apoi, Că îi văzuse pe cei doi. Bărbații, însă, au fugit, La Bahurim și s-au pitit Într-o fântână-adânc săpată, În curtea unui om, aflată.
19 Femeia omului s-a dus Și o învelitoare-a pus, Peste fântână, de îndat’, Și uruială-a-mprăștiat Asupra ei, căci s-a gândit Că n-o să dea de bănuit.
20 Când Absalom, slugi, a trimis La casa omului și-au zis „Unde se află-ascunși cei doi?”, Femeia le-a răspuns apoi: „Și Ahimaț și Ionatan – Așa precum aveau în plan – Peste pârâu eu i-am văzut, Că-n mare grabă au trecut.” Slugile-atunci i-au căutat Și pentru că nu i-au aflat, Au zis apoi: „Nu îi găsim. Să mergem la Ierusalim.”
21 După plecarea lor, cei doi Ieșiră din fântână-apoi Și-n grabă mare au plecat La David, de l-au înștiințat: „Acuma chiar, sculați-vă Și peste râu grăbiți-vă Să treceți, căci Ahitofel A plănuit în așa fel, Încât o cursă să vă-ntindă, Sperând că poate să vă prindă!”
22 David, atuncea, a făcut Așa precum i s-a cerut, Trecând Iordanul, de îndată – Urmat fiind de a lui ceată – Încât când zorii s-au ivit, Erau cu toți, la loc ferit.
23 Ahitofel – când a aflat Că sfatul nu i-a fost urmat – Pe-al său măgar, șeaua a pus Și spre cetatea lui s-a dus. În rânduială și-a lăsat Casa și-apoi s-a spânzurat. Cei care l-au găsit, l-au dus Și-ntr-un mormânt, apoi, l-au pus. Locul în cari l-au îngropat Era, de tatăl său lăsat.
24 David și-ai lui, grăbiți, porniră Și la Mahanaim sosiră, În timp ce Absalom trecea – Cu ceata ce îl însoțea – De apele Iordanului.
25 În fruntea oamenilor lui, Pe-Amasa, Absalom l-a pus. El – pe Amasa – l-a adus În locul lui Ioab, cel care Peste oșteni era mai mare. Al său părinte s-a numit Itra, fiind Israelit. Itra, la Abigal, se duse. Ea este fiica ce-o avuse Nahaș, și soră-i este ea, Țeruei care îl avea, Fiu, pe Ioab. Cu oastea lui,
26 În țara Galaadului, Se duse Absalom, apoi, Gata fiind, pentru război.
27 Când la Mahanaim sosise David, în fața lui venise Feciorul lui Nahaș. De fel, Din Raba lui Amon, e el. A mai venit Machir, cel care Pe Amiel, părinte-l are Și-n Lodebar a locuit. Și Barzilai a mai venit – Din Roghelim el se trăgea Și Galaadit se dovedea.
28 Ei, multe lucruri, au adus Și-n față la-mpărat, le-au pus. Paturi, lighene au fost date Și vase din pământ lucrate. Grâu, orz, făină, grâu prăjit, Linte și bob au dăruit Atuncea, pentru împărat. Și multe uscături au dat.
29 Miere și unt i-au dat apoi, Brânză de vaci și multe oi. Toate – la David – ei le-au dus Și-n urmă, în ăst fel, au spus: „Poporul care te-a-nsoțit, De foame, mult a suferit, De sete și de oboseală, Stând în pustiu, fără-ndoială.”